Am 60 de ani. Și, pentru prima dată în viață, simt că parcă nu mai sunt aici – nici pentru copii, nici pentru nepoți, nici pentru fostul soț, nici pentru lume… Desigur, încă sunt aici. Respir. Merg la farmacie, cumpăr pâine, mătur mica grădină de sub fereastră. Dar în interior un gol. Tot mai greu în fiecare dimineață, când nu mai trebuie să mă grăbesc la serviciu. Când nimeni nu mă sună să mă întrebe pur și simplu: Mamă, cum ești? Locuiesc singură. De mulți ani. Copiii au crescut, au propriile familii, locuiesc în orașe diferite. Nepoții cresc, iar eu abia îi cunosc. Nu îi însoțesc la școală, nu le tricotez pulovere, nu le spun povești înainte de culcare. Nu m-au invitat niciodată în vizită. Niciodată. O dată am întrebat-o pe fiica mea: — De ce nu vrei să vin? Aș putea să te ajut cu copiii… Ea mi-a răspuns reținut, dar rece: — Mamă, știi… Soțului meu nu-i placi. Am tăcut. În interior, totul s-a răsucit — rușine, durere, supărare. Nu mă impuneam. Voiam doar să fiu aproape. Când m-am pensionat, m-am gândit: În sfârșit, timp pentru mine.